Folosim adesea, din pură obișnuință, diverse cuvinte fără să mai fim cu luare-aminte la semnificația lor, de-acum fiind una de la sine înțeleasă. Faptul că aceste cuvinte au ajuns să constituie expresii consacrate în limbajul cotidian devine un motiv implicit al folosirii lor pentru a descrie anumite situații și stări. Așa se întâmplă spre pildă și cu termenul „patimă”. Afirmăm bunăoară că „vorbim cu patimă” sau „ne împătimim de vreun lucru”, ba chiar „iubim cu patimă”, însă fără să ne propunem să intrăm mai adânc în înțelesul cuvântului; aceasta până într-o zi când realizăm că ne adresăm în comunicarea noastră mai mult mecanic decât conștient. Intuiam desigur că termenul „patimă” posedă mai multe semnificații, mai ales în funcție de contextul în care îl folosim. De asemenea, am observat la o primă vedere că „patimă” are o anumită conotație în limbajul cotidian și o alta în limbajul filocalic sau liturgic unde termenul ajunge să fie oarecum specializat. Însă ceea ce m-a făcut să abordez tema aceasta este unul dintre capetele Sfântului Antonie cel Mare din Filocalia românească, vol. 1, care, într-o primă fază, pur și simplu m-a bulversat: „Omul rațional este războit de simțurile trupului său, prin patimile sufletului. Iar simțurile trupului sunt cinci: văzul, auzul, gustul, mirosul şi pipăitul. Prin aceste cinci simțuri, căzând ticălosul suflet în cele patru patimi ale sale, se face rob. Iar cele patru patimi ale sufletului sunt: slava deşartă, bucuria, mânia şi frica”, Învăţături despre viaţa morală a oamenilor şi despre buna purtare, în 170 de capete (79).